Tot mai des, în ultima vreme, întâlnesc persoane care, întrebate sau nu, atunci când vine vorba despre profesie, se recomandă fără nicio ezitare drept “politicieni”. Iar în ciuda șablonului pe care îl aveam în minte, aceștia chiar vin în toate „formele și culorile”. Sunt bărbați, cei mai mulți, dar și femei, tineri, unii chiar foarte tineri, dar și vârstnici, cu studii cât se poate de diferite, de la agronomie și inginerie până la științe politice, absolvite la timp sau odată cu proprii copii.
Toți sunt înscriși într-un partid, evident nu în același.
Ceea ce au însă în comun, în ciuda oricăror diferențe, este ambiția. Și graba. Toți vor să ajungă cel puțin parlamentari, iar asta cât mai repede și doar ca încălzire pentru poziții ministeriale și poate chiar mai mult. Și la urma urmei poate că nu este niciun păcat în asta. Doar că în vorbele lor nu găsesc nicio trimitere la vreo viziune pentru țară, la datorie, la serviciul în slujba semenilor, la interesul comun, la valori naționale. Parte din ei se laudă cu faptul că au trecut pe la mai multe partide. Cât mai multe, eventual într-un timp cât mai scurt, nu înseamnă, așa cum poate ați crede, neseriozitate. Nu, nici pe departe.
În lumea strâmbă în care trăim, aceasta se traduce prin „experiență politica”. Iar o asemenea atitudine nu se întâlnește, cum poate ați putea crede, doar în primele rânduri ale politicii, am regăsit-o, cu surprindere, reprodusă fidel pe toate palierele.
